1918, pe Muntele Sorica, undeva în zona Carpaţilor de curbură, cine mai știe exact locul?, e plin de soldaţi morţi, răniţi, cei care rămân în viaţă caută în raniţele celor care au trecut dincolo. Poate găsesc ceva de trimis acasă. Să ştie părinţii unde le-au rămas copiii. Într-o raniţă, o bucăţică de hârtie. Nu era o scrisoare către iubită sau părinţi… Era o poezie. Între o bătălie şi o moarte, soldaţii scriau poezii… Numele acelui soldat nu-l ştie nimeni, dar au rămas versurile sale… Către România, acel vis pe care el n-a mai apucat să-l trăiască…
„Nu plânge, maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!”