Intre mine si scris a existat mereu o dagoste de aia ciudata , ca un fel de amantlac , nu l poti parasi , stii ca nu aveti viitor impreuna , ca nu poti fi mai mult decat atat , amanti aventurieri . Si totusi continuii nebunia . E fara vindecare , fara acte , doar cu ceva compromisuri , puncte de suspensie , si frustrare . Am revenit , azi , in prima duminica de toamna autentica , azi cand e asa , ceva intre Bacovia si Alecsandrii , trecand si prin Paunescu , poate si prin Dinescu , sau naiba mai stie ce poeti ciudati si romantici .Duminicile astea , somnoroase , lenese , plicticoase , imi amintesc de acele zile de sarbatoare din copilarie in care toamna insemna frig , ceata , prajituri coapte in rola , si gutui . A da , era sa uit , si de acea fericire naiva pe care doar ea , copilaria ti o poate oferi . Dumincile de atunci insemnau gutui , cu mirosul lor adormitor si plin de liniste , cu acel galben care , pe bune , chiar lumina camera noastra cu ferestre spre apus , in care este lumina , dar toamna , cand e ceata , ploaie , ziua scurta , si curentul mai pica , era intuneric . Ei bine , atunci ele , gutuile astea , imi erau pentru mine reper al luminii . Puse acolo , pe geam , la capul meu , gutuile imi ofereau siguranta ca , dupa toamna asta de care pana si frunzele copacilor fug , o sa vina iarna . Alba , frumoasa , vijelioasa , plina de povesti si de caldura , in casa . Si ele , gutuile de toamna , aveau sa se transforme in dulceata , pe care , copchilul mic si mucos de atunci , o manca crezand in fericire eterna , in povesti citite dintr-o carte fara coperti , privind pe geam la copii care se dau cu sania pe drum .
E mijloc de toamna , frunzele au fugit de pe copaci , mai sunt acolo vreo doua pe care vantul se chinuie sa le puna jos , ca un fel de covor ros-galben intins pentru iarna . Ma uit pe geam , scriu . Am revenit , nu stiu de ce , nu stiu pentru cat timp ..Si imi lipsesc gutuile si copilaria .
